Minciuni perfecte

Ceea ce credem că poate fi la fel sau diferit, într-un final se dovedește a fi inversul dorinței.

Și, atunci, mi-am amintit...

Dar în același timp, mi se punea un nod în gât și simțeam cum mi se umezesc ochii...

Privirea îmi era neagră. Chiar și fără să întorc capul, căci aveam grijă să nu stărui necuviincios cu privirea, puteam să descopăr atât de multe lucruri în jur.

Am fost cuprinsă de aceeași emoție puternică pe care o simțisem odinioară...

Acum însă nu mai sunt nici calmă, nici puternică.

Cufundată în trecut și în lumea mea interioară. Trecutul păstrează tainele, și umbrele sale înfricoșătoare.

Am avut o senzație de ireal. Era imposibil să mă întorc.

Păream să nu fiu conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Sunt la miile distanță de el, nu-l pot atinge.

Bucuria mea transfigura realitatea!

Trăirea cu o speranță!

Îi vorbesc.

Îi arăt.

Îi demonstrez...

El nu acceptă.

El se minte.

El se schimbă în rău.

Are o față fără expresie pe care și-o compune automat atunci când încearcă să-și ascundă adevărata emoție.

A fost cândva un copil fără vicii, fără anturaj... Era cuminte.

Acum, s-a pierdut. O dată cu pierderea cuiva.

Este distrus!

Vocabular, prieteni, interior, ticuri, obișnuințe...

S-a dus!!!...