Plecând...

Mai pot rezista fără să fiu băgată-n seamă?

Mai pot rezista să fiu atât de bună?

Mai pot rezista să-l iubesc?

Mai pot rezista să fiu călcată-n picioare?

Mai pot rezista să tot fiu pusă pe locurile din spate?

Mai pot rezista să tac?

Mai pot rezista așa?

Am fost învățată să le fac altora bine, să îi văd fericiți, nemaigândindu-mă la mine, la persoana și sufletul meu.

Mi-a intrat în reflex să nu mai fiu atacată din orice, din orice lucru mărunt spus sau arătat.

Dar sinceră, mă doare.

Port vestă anti-glonț, dar sângele tot curge, nu mă vait, rănile le vindecă timpul, însă rămân cicatricile.

Nu mai lupt pentru  nimic.

Și ce dacă îmi va părea rău că nu am făcut-o când aveam posibilă reușită. Nu mai vreau. 

Răbdarea mea ca și altora are o limită.

M-am săturat să nu îi mai pese nimănui de mine.

Când știu că mie îmi pasă de el, și lui de altcineva... Soarele este negru, cerul rupt de flăcări... 

Să fie sfârșitul?!

Nu mă tem, dar nici nu vreau...

Zâmbet sec și palid

Vreau să uit de tot, să nu-mi mai aduc aminte nimic. Să plutesc pe un nor alb de nepăsare și tot  ce voi vrea vreodată, să dețin.

Am vrut să fiu tare, superioară, mi-a ieșit câteva secunde. Mă uitam la poze, îmi fugeau ochii, mă durea capul, inima îmi pâlpâia foarte tare, mă simțeam ca într-un vis, nu eram conștientă de ceea ce se întâmplă.

Mă uitam în jur, nu vedeam nimic. Doar doi tipi ce erau super calmi. Eu urlam de singurătate. Cum e lângă mine, dar totuși atât de absent.

Erau momente când mi-era frică să mă uit la el.. Mi-era frică să ne intersectăm privirile...

Mă abțineam să nu acționez, mă abțineam să zic ceva.. Eram dezorientată, dar totuși atât de hotărâtă și conștientă.

Mi-e dor de...

Așa să fie?!

Sau e doar lipsa dragostei?!

Mă voi mai vindeca vreodată?

Mi-e frică de casă, de străinătate, de amintiri și realitate.

Nu mai cer nimic, nu mai vreau nimic. M-am săturat să mă tot mint. Îmi zic că va fi bine, dar va fi oribil.

Și din păcate, îi iubim pe cei ce ne rănesc, și nu suntem supărați pe ei.

Dăm cu piciorul la tot ce ne poate ajuta, doar să știm că suntem aproape de ceea ce iubim doar noi.

Am promis că mă voi ține ca o umbră după trecut.

Îmi amintesc acel moment cu el, de parcă s-ar fi întâmplat ACUM.

Unele persoane mă aduc la realitate și la confruntarea cu viitorul apropiat. 

Îmi zbiară în față tot ceea ce trebuie să reușesc, dar nu observ... Trec pe lângă.

Trebuie să las totul în urmă, ca pe un episod foarte neplăcut... Dar pot face asta?!

Pradă de război

Am crezut că s-a terminat. Eram fericită că nu mai știam nimic de trecut. Uitasem, efectiv nu mai băgam în seamă ceea ce a trecut. Asta e.

Dar, când acel cineva din trecut, e pe lângă tine, imposibil să nu resimți acei fiori ai trecutului.

Au trecut două săptămâni, eram lângă el, era în fața mea, îmi venea să urlu, cum stă lângă mine fără ca măcar să-l ating. Mi-a zis să ne vedem, așa am făcut, dar la fel. Era în fața mea, însă, nimic! Nu mai puteam.

Mă uitam insistent la el, el la mine, îmi curgeau lacrimile, dar făceam tot posibilul să nu se vadă, nu vroiam să-i arăt că încă îmi lipsește.

Le simt. Ma cuprind. Aceste sentimente de lașitate și sensibilitate. E complet ciudat. Ma simt asa de...luată prizonieră. Stau aici. Singură, dar atât de aglomerată de sentimentele care trec acum prin suflet doar câteva secunde. E acolo. Aici. Da. E aici cu mine. Dar.. Absent.

Prefer să nu fiu pradă de război, vreau să avansez, trecutul mă trage înapoi. Am luptat, știu să o fac, m-am obișnuit și învățat. 

Văd ce mi-a fost dat și trecut. Văd ce pățesc acum. Dar nu văd ce mi se va întâmpla, aștept un moment potrivit și unic, poate. Nu știu.

Nu ceda orice ar fi

Totul s-a petrecut ca o imagine întipărită în trecut; O viziune retrospectivă a unei existențe trecute...

Mi-am zis că nu mai vreau să fiu sclava trecutul. Culoarea umbrei amintirilor s-a deschis. Totul a luat sfârșit.

"Nu-mi mai pasă", mi-am zis.

Din orice punct de-aș fi lovită, mă simț ca într-o pânză de păianjen atunci când o ating. 

Am plâns, asta a fost ieri, acum ridic îmi ridic privirea, zâmbesc și merg. Așa mi-am zis. Așa am și făcut.

M-am trezit, am reînviat, am realizat că nu sunt într-un film, am descoperit realitatea. Acum trăiesc doar pentru momentul de acum, care nu va trece niciodată.

Am făcut încă un pas orb spre un destin necunoscut. Altă șansă nu putea să mi se mai ivească.

Că totul a luat sfârșit, s-a întâmplat inevitabilul.

Merg, tot merg înainte.

Stai o secundă, ce se întâmplă cu mine?! Este un deja vu? Am mai simțit asta și-ntrecut. nu înțeleg ce este cu mine...

Mă așez pe cea mai apropiată bancă de pe o străduță veche, pe care o tot uzam acum un an-doi. Ce se întâmplă în acel moment? Trecutul meu, trece pe lângă mine, nu mă vede, dar într-un final mă zărește, îl văd, îl resimt, e așa ciudat. Am tremurat mai rău ca un copilaș căreia îi e frică să-și piardă mama. Nu știam ce să îi vorbesc, ce să zic, unde să mă uit...

Mergeam paralel cu el. Ciudat.

Trec zilele, pe fiecare dintre ele noi ne vorbeam, tot nu înțeleg această schimbare.

Nu pot să înțeleg ce se întâmpla. 

E ca un roman ciclic, se termină exact cum a început.