Pradă de război

Am crezut că s-a terminat. Eram fericită că nu mai știam nimic de trecut. Uitasem, efectiv nu mai băgam în seamă ceea ce a trecut. Asta e.

Dar, când acel cineva din trecut, e pe lângă tine, imposibil să nu resimți acei fiori ai trecutului.

Au trecut două săptămâni, eram lângă el, era în fața mea, îmi venea să urlu, cum stă lângă mine fără ca măcar să-l ating. Mi-a zis să ne vedem, așa am făcut, dar la fel. Era în fața mea, însă, nimic! Nu mai puteam.

Mă uitam insistent la el, el la mine, îmi curgeau lacrimile, dar făceam tot posibilul să nu se vadă, nu vroiam să-i arăt că încă îmi lipsește.

Le simt. Ma cuprind. Aceste sentimente de lașitate și sensibilitate. E complet ciudat. Ma simt asa de...luată prizonieră. Stau aici. Singură, dar atât de aglomerată de sentimentele care trec acum prin suflet doar câteva secunde. E acolo. Aici. Da. E aici cu mine. Dar.. Absent.

Prefer să nu fiu pradă de război, vreau să avansez, trecutul mă trage înapoi. Am luptat, știu să o fac, m-am obișnuit și învățat. 

Văd ce mi-a fost dat și trecut. Văd ce pățesc acum. Dar nu văd ce mi se va întâmpla, aștept un moment potrivit și unic, poate. Nu știu.