Cuvinte

Toți oamenii se aseamănă prin cuvinte. Numai faptele îi deosebesc.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Minciuni perfecte



Ceea ce credem că poate fi la fel sau diferit, într-un final se dovedește a fi inversul dorinței.

Și, atunci, mi-am amintit...

Dar în același timp, mi se punea un nod în gât și simțeam cum mi se umezesc ochii...

Privirea îmi era neagră. Chiar și fără să întorc capul, căci aveam grijă să nu stărui necuviincios cu privirea, puteam să descopăr atât de multe lucruri în jur.

Am fost cuprinsă de aceeași emoție puternică pe care o simțisem odinioară...

Acum însă nu mai sunt nici calmă, nici puternică.
Cufundată în trecut și în lumea mea interioară. Trecutul păstrează tainele, și umbrele sale înfricoșătoare.

Am avut o senzație de ireal. Era imposibil să mă întorc.
Păream să nu fiu conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Sunt la miile distanță de el, nu-l pot atinge.
Bucuria mea transfigura realitatea!

Trăirea cu o speranță!

Îi vorbesc.
Îi arăt.
Îi demonstrez...
El nu acceptă.
El se minte.
El se schimbă în rău.
Are o față fără expresie pe care și-o compune automat atunci când încearcă să-și ascundă adevărata emoție.

A fost cândva un copil fără vicii, fără anturaj... Era cuminte.
Acum, s-a pierdut. O dată cu pierderea cuiva.
Este distrus!
Vocabular, prieteni, interior, ticuri, obișnuințe...


S-a dus!!!...


miercuri, 14 noiembrie 2012

Falsă nepăsare...


A fost un efort, cândva, apreciabil, acum a rămas doar o amintire.

A rămas și nu pot schimba nimic. 
Dorințele sunt enorme, realizările sunt puține.
Am aceeași senzație înăbușitoare clipă de clipă, că ajung prea departe ca să mă mai întorc din drum. Cu inima triumfătoare, alerg la linia de sfârșit. 
Este un aer nepăsător, aproape triumfal, și foarte plăcut. Cu un chip ca o mască; cu minciuni perfecte; priviri nevăzute... Totul s-a transformat în trecut...

Nu mai existau umbre între noi. Căci am învățat să fiu în spatele tău, să-ți fiu doar alături. N-am fost nimic altceva, decât... EU.

Erai lângă mine, dar aveai o atitudine absentă. Nu erai.
Imaginarul face concurență cu realitatea. O luptă care nu va înceta. O provocare inevitabilă.

Nu reușeam cu adevărat să-l amăgesc. Perfectă nepăsare.

Deși, ieri am fost și eu copil, n-am uitat. Tot trăiesc ca și cum stăteam sub un copac, gândindu-mă la filmele romantice, zicându-mi că timpul trece așa de greu, oare eu voi găsi un băiat?

Iar acum, regret pentru timpul pierdut pasându-mi de viitor, și mi-am lăsat prezentul liber. Să facă ce vrea. Proastă alegere. Am realizat târziu. 
Îmi curăț poteca. 

Realizările vor veni. Trebuie să am încredere în mine...

miercuri, 7 noiembrie 2012

Dat neuitării...



Afară este grindină. Totul negru. Cerul un nor de răutate.
Afară este frig. Prea frig pentru o copilă în stradă.
Am găsit-o părăsită. Plângea. Am luat-o acasă. Am hrănit-o. Am ajutat-o.

Au trecut luni. Într-un final mi-a spus ce i s-a întâmplat.
S-a văzut cu băiatul pe care îl plăcea. Dar ei îi era rău. Acesta era bine. Râdea, ea era tristă. Posomorâtă. Lui nu îi plăcea să fie așa.

Au vrut sa meargă într-un local. Ea a refuzat, a zis că îi este prea rău. 

Băiatului, din zâmbetul acela cu buzele mari și cărnoase, s-a schimbat radical într-o figură neutră, fără pic de păsare. Supărare poate. Parcă dispăru într-un nor de praf. 
Fata, și-a simțit lacrimi amare în ochi. 

Au fost numai fraze neterminate. Cu sens neclar. Mințea, prefăcându-se perfect... Într-o încercare ratată, nu reușea cu adevărat să îl înțeleagă.

O ducea acasă. Era un aer nepăsător, aproape de o groază infernală.

Chipul lui îi era o mască. Vroia să vorbească cu el. O muncea o curiozitate morbidă, într-un mod aproape animalic. O bântuia o senzație înfricoșătoare... Era înspăimântată.

Au ajuns acasă... Un ultim sărut au avut... A plecat el.

Au trecut ore de la ultima vedere cu el. Îi era dor... L-a pierdut?!

A doua zi. A ieșit de la școală, în fața ei, persoana demult pierdută și iubită, atingându-și mâinile cu o persoană străină ei, care odată o atingeau pe ea; privirea înaintată, cu o mutră neutră. 

S-a uitat la el, cu un fals zâmbet de nepăsare, a fost o încercare ratată. El și-a văzut de drum alături de dama sa iubită. O fată ce nu este ca ultima. Și-a ales-o pentru toate perfecțiunile ei. O merită. 
Nedorindu-și nimic mai mult decât să îl vadă fericit.

Îmi spunea ca, poate, toate fuseseră date uitării. Dar de ce inima îi bătea cu putere, prada unei emoții ciudate de păsare?! Iar amintirea i se întipărise în minte, ca o imagine urâtă în memoria unui copil.
 ...

Copila a  lăsat capul în jos...
Vocea îi era calmă și sigură... Nu ca inima, care-mi pâlpâia în piept; nu ca mintea plină de amărăciune și resentimente...

I-am spus, că toți suntem ca personajele dintr-o piesă de teatru, peste câteva clipe o să cadă cortina.
Aveam în minte numai mărunțișuri, naive și fără sens în sine.

Fetița tăcea cu un zâmbet de scuză pe chipul lac de năbușeală.

Cândva am fost și eu ca ea. Sau poate sunt. Oare visez acum?
Nu se poate ca totul să fi fost doar un vis.

Încă-mi mai simt picioarele tremurând când am trecut pe lângă el azi nevăzându-i privirea fixată către mine. Era mândru de el. Mergea țintă.

Oare s-au întâmplat toate lucrurile astea? Sau este doar imaginația mea?!

Sunt eu această fetiță rătăcită?!


vineri, 2 noiembrie 2012

Destinație finală...


Nu mai simt ace care-mi străpung inima, nu mai simt fiorii înmulțiți, sau măcar un gând puternic neîncetat.
Am deschis din nou un drum spre trecut... Imaginându-mi suflete eterne neschimbate și pure.
Am închis ochii, încercând să-mi amintesc... Este greu de definit. 
O inimă-n spate a fost pusă și uitată pe veci.

Visez...

Cum sunt cu el, și el îmi zâmbește.
Zâmbetul era răsplata pentru mine. Deși totul se schimbase, ochii lui mă priveau întrebători, întunecați și nesiguri, ca ochii unui copil care suferă, ai unui copil speriat.

Mă trezesc...

Vraja se risipește, farmecul nu mai există. Sunt din nou captivă-n realitatea demult începută. Sclava minții mele. Locatară a unui cartier de nevăzuți. S-a terminat.

Febra primei iubiri nu se poate întâmpla de două ori.
Poți fi atât de ușor rănit, atât de vulnerabil, primul cuvânt tăios te doboară...

Destinație finală.
Realitatea imaginației mele!