Falsă nepăsare...

A fost un efort, cândva, apreciabil, acum a rămas doar o amintire.

A rămas și nu pot schimba nimic. 

Dorințele sunt enorme, realizările sunt puține.

Am aceeași senzație înăbușitoare clipă de clipă, că ajung prea departe ca să mă mai întorc din drum. Cu inima triumfătoare, alerg la linia de sfârșit. 

Este un aer nepăsător, aproape triumfal, și foarte plăcut. Cu un chip ca o mască; cu minciuni perfecte; priviri nevăzute... Totul s-a transformat în trecut...

Nu mai existau umbre între noi. Căci am învățat să fiu în spatele tău, să-ți fiu doar alături. N-am fost nimic altceva, decât... EU.

Erai lângă mine, dar aveai o atitudine absentă. Nu erai.

Imaginarul face concurență cu realitatea. O luptă care nu va înceta. O provocare inevitabilă.

Nu reușeam cu adevărat să-l amăgesc. Perfectă nepăsare.

Deși, ieri am fost și eu copil, n-am uitat. Tot trăiesc ca și cum stăteam sub un copac, gândindu-mă la filmele romantice, zicându-mi că timpul trece așa de greu, oare eu voi găsi un băiat?

Iar acum, regret pentru timpul pierdut pasându-mi de viitor, și mi-am lăsat prezentul liber. Să facă ce vrea. Proastă alegere. Am realizat târziu. 

Îmi curăț poteca. 

Realizările vor veni. Trebuie să am încredere în mine...