Cuvinte

Toți oamenii se aseamănă prin cuvinte. Numai faptele îi deosebesc.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Dat neuitării...



Afară este grindină. Totul negru. Cerul un nor de răutate.
Afară este frig. Prea frig pentru o copilă în stradă.
Am găsit-o părăsită. Plângea. Am luat-o acasă. Am hrănit-o. Am ajutat-o.

Au trecut luni. Într-un final mi-a spus ce i s-a întâmplat.
S-a văzut cu băiatul pe care îl plăcea. Dar ei îi era rău. Acesta era bine. Râdea, ea era tristă. Posomorâtă. Lui nu îi plăcea să fie așa.

Au vrut sa meargă într-un local. Ea a refuzat, a zis că îi este prea rău. 

Băiatului, din zâmbetul acela cu buzele mari și cărnoase, s-a schimbat radical într-o figură neutră, fără pic de păsare. Supărare poate. Parcă dispăru într-un nor de praf. 
Fata, și-a simțit lacrimi amare în ochi. 

Au fost numai fraze neterminate. Cu sens neclar. Mințea, prefăcându-se perfect... Într-o încercare ratată, nu reușea cu adevărat să îl înțeleagă.

O ducea acasă. Era un aer nepăsător, aproape de o groază infernală.

Chipul lui îi era o mască. Vroia să vorbească cu el. O muncea o curiozitate morbidă, într-un mod aproape animalic. O bântuia o senzație înfricoșătoare... Era înspăimântată.

Au ajuns acasă... Un ultim sărut au avut... A plecat el.

Au trecut ore de la ultima vedere cu el. Îi era dor... L-a pierdut?!

A doua zi. A ieșit de la școală, în fața ei, persoana demult pierdută și iubită, atingându-și mâinile cu o persoană străină ei, care odată o atingeau pe ea; privirea înaintată, cu o mutră neutră. 

S-a uitat la el, cu un fals zâmbet de nepăsare, a fost o încercare ratată. El și-a văzut de drum alături de dama sa iubită. O fată ce nu este ca ultima. Și-a ales-o pentru toate perfecțiunile ei. O merită. 
Nedorindu-și nimic mai mult decât să îl vadă fericit.

Îmi spunea ca, poate, toate fuseseră date uitării. Dar de ce inima îi bătea cu putere, prada unei emoții ciudate de păsare?! Iar amintirea i se întipărise în minte, ca o imagine urâtă în memoria unui copil.
 ...

Copila a  lăsat capul în jos...
Vocea îi era calmă și sigură... Nu ca inima, care-mi pâlpâia în piept; nu ca mintea plină de amărăciune și resentimente...

I-am spus, că toți suntem ca personajele dintr-o piesă de teatru, peste câteva clipe o să cadă cortina.
Aveam în minte numai mărunțișuri, naive și fără sens în sine.

Fetița tăcea cu un zâmbet de scuză pe chipul lac de năbușeală.

Cândva am fost și eu ca ea. Sau poate sunt. Oare visez acum?
Nu se poate ca totul să fi fost doar un vis.

Încă-mi mai simt picioarele tremurând când am trecut pe lângă el azi nevăzându-i privirea fixată către mine. Era mândru de el. Mergea țintă.

Oare s-au întâmplat toate lucrurile astea? Sau este doar imaginația mea?!

Sunt eu această fetiță rătăcită?!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu