O umbrelă...

Totul pare un război, cu lupte fără sfârșit, când crezi că una are să se termine, următoarea deja a început.

M-am săturat să fiu prada unor canibali, să îmi sfâșâie pielea, să mă doboare și să mă lase în urmă fără pic de păsare.

Este cerul negru, zilei de ieri îi spunem trecut, celei prezente la rândul ei tot trecut, mâine va fi uitată...

Vreau să trec prin viață cum trece ploaia peste foc, să lase mințile bolnave, curate. Să las în urma mea doar culoarea roz predominantă. Amestecată cu un negru, trecând prin toate.

Sufletul meu încă se zbate să iasă, vrea să fie liber și neatins, dar eu crudă, îl las sa fie zdrobit...

O umbrelă, am nevoie de o umbrelă să mă feresc de ploile cu pozele amintirilor, de gândurile ucigătoare, de trecutul neuitat...

Rămân cu amintiri. Nu se vor uita nicigând.

O ultimă suflare fac, un ultim gând spre ceva frumos am, o amintire dezvoltându-se am în minte...

Merg pe stradă, încep să îmi imaginez cum ar fi să întâlnesc viitorul în drumul meu, l-aș recunoaște?

L-aș prețui?

L-aș ajuta?

L-aș păstra la loc sigur?...

Întrebări fără pic de logică. 

Întrebări fără răspuns...

Întrebări puse de lipsa unor persoane dragi... Care au știut să-și lase amprenta în trecutul neuitat...