Am mai rupt o altă foaie din acest jurnal al vieții mele. Câteva pagini lipsă, nu contează. Lipesc altele goale, să am loc să le completez, să le scriu, dar altfel. Nu ce era scris în acele foi lipsă.
Le-am luat, foile, le-am luat și le-am șifonat, le-am aruncat în foc. Așa să nu le mai pot vedea, să nu le mai recitesc... Să nu mai văd pixul întinzându-se din cauza lacrimilor ce curgeau în timp ce scriam.
Orice lucru, orice vers dintr-o melodie, orice cuvânt... Orice privire a unui necunoscut mă duce cu gândul la.. ATUNCI. La EL.
Dar stai puțin, de ce te mai întorci? De ce mai întorci capul spunându-mi că nu s-a întâmplat nimic, spunându-mi că nu știi nimic. Arătând nepăsare, de ce te-aș mai vrea înapoi?!
Nu am nevoie să nu fiu băgată în seamă.
Filmul ăsta mi se pare cunoscut, în care tu apari și dispari cam cum nu vezi fulgerul. Știi că poate fi prezent oriunde, oricând. Dar nu-l poți prinde, nici în poze nu-l poți avea. Să îl privești noaptea când de el ți-e dor.
Să-i vezi strălucirea ce te poate ucide dacă te atinge.
De ce ți-ai mai cere scuze?! N-ai făcut-o de atâtea ori?
De ce te-aș mai crede? Să n-ai încredere în cine n-are încredere-n tine; să nu crezi pe nimeni ce nu dovedește că poți să-l crezi.
Pare ironic cum seara zici că-s unică, și dimineața abia exist.
În filmul ăsta plouă și e trist, iar tu nu ești în el așa cum mi-ai promis. Ai promis atunci ceva. Știi cum stă treaba cu aceste promisiuni?
”Promitele doar în cazul în care te simți în stare de a te ține de ele, de ce? Pentru că, promisiunea făcută e datorie curată. Altfel, riști să pierzi.”
Nu acum, nici pe moment. Pe drum. Ai să vezi.
Te prefaci că nu s-a întâmplat nimic?
Te prefaci că nu înțelegi?
Te porți ca un copil?
Râzi când înjur?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu