Zâmbet sec și palid

Vreau să uit de tot, să nu-mi mai aduc aminte nimic. Să plutesc pe un nor alb de nepăsare și tot  ce voi vrea vreodată, să dețin.

Am vrut să fiu tare, superioară, mi-a ieșit câteva secunde. Mă uitam la poze, îmi fugeau ochii, mă durea capul, inima îmi pâlpâia foarte tare, mă simțeam ca într-un vis, nu eram conștientă de ceea ce se întâmplă.

Mă uitam în jur, nu vedeam nimic. Doar doi tipi ce erau super calmi. Eu urlam de singurătate. Cum e lângă mine, dar totuși atât de absent.

Erau momente când mi-era frică să mă uit la el.. Mi-era frică să ne intersectăm privirile...

Mă abțineam să nu acționez, mă abțineam să zic ceva.. Eram dezorientată, dar totuși atât de hotărâtă și conștientă.

Mi-e dor de...

Așa să fie?!

Sau e doar lipsa dragostei?!

Mă voi mai vindeca vreodată?

Mi-e frică de casă, de străinătate, de amintiri și realitate.

Nu mai cer nimic, nu mai vreau nimic. M-am săturat să mă tot mint. Îmi zic că va fi bine, dar va fi oribil.

Și din păcate, îi iubim pe cei ce ne rănesc, și nu suntem supărați pe ei.

Dăm cu piciorul la tot ce ne poate ajuta, doar să știm că suntem aproape de ceea ce iubim doar noi.

Am promis că mă voi ține ca o umbră după trecut.

Îmi amintesc acel moment cu el, de parcă s-ar fi întâmplat ACUM.

Unele persoane mă aduc la realitate și la confruntarea cu viitorul apropiat. 

Îmi zbiară în față tot ceea ce trebuie să reușesc, dar nu observ... Trec pe lângă.

Trebuie să las totul în urmă, ca pe un episod foarte neplăcut... Dar pot face asta?!