De ce ranesc persoanele care intr-adevar ma iubesc pentru ceea ce sunt?
De ce tot am aceasta cortina trasa in fata ochilor spre realitate si tot ceea ce vad sunt numai imaginatii, filme, visuri, melodii...?
De ce vad realitatea exact cum este dar eu continui sa traiesc in realitatea imaginatiei mele?
GATA! Nu mai pot...
Ma uit spre cer, multe figuri, multe imagini ale norilor se imbina sau se dilata, deformand imaginatia mea si formand alte figuri.
Stau intinsa pe campul din spatele casei mele privind cerul... Schimb directia ochilor in spatele meu, numai fum, arsuri si foc pe iarba; ma ridic ingrozita si ma uit spre locul unde am fost asternuta, ce vad, gheata!
Ma intreb retoric "Ce e asta?" Speriata..
"Erai atat de infierbantata din dragostea pentru el in urmele ce le-ai lasat din trecut, cand veneai aici fericita ca iubesti, dar acum in sufletul tau este numai gheata si a secat."
Nedumerita de tot ceea ce se intampla in jurul meu, CAD. Cad intr-o groapa grozav de mare, seaca, arsa...nemaiplangand caci sufletul meu varsase ultima lacrima..
Ma ridic in picioare si vreau ori sa dau timpul inapoi ori inainte, caci in prezent nu mai pot trai...
Stau si ma gandesc la tot, la toti... De ce sa dau la o parte niste oameni ce imi vor binele pentru doar unul care nu mai stie ca exist?
Apoi imi vorbesc singura... Ce mai pot face?
"Treci peste. Rupe foaia. Nu o schimba. Testul e dat. Nu mai ai ce face. Nu mai privi inapoi, ridica-ti putin ochii spre cer... Lasa aceasta ploaie sa cada in groapa..."
Picaturile deveneau ca apa din galeti, se turnau singure in jurul meu, neatingandu-ma pe mine cu nici macar un strop.
Ziceai ca zbor...din fundul gropii am ajuns deasupra ei... Cu ajutorul apei, am inotat pana la suprafata si tot cu ajutorul ei sufletul nu a mai secat...
Linia sfarsitului poate fi un bun inceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu