Totul poate fi la fel si fara tine

Intr-o umbra rece te zaresc, intr-un ocean colorat te arunc, intr-o lume a nimanui, din care eu m-am alaturat in ultimile 6 luni, te aduc, intr-un loc ce are doar un singur perete ce te inconjoara te vreau, in lumea nestiintei si-a uitarii te leg, intr-o alta galaxie te zbor, intr-o carapace zdrobita te indrum, intr-un cuib parasit de randunele moarte te aduc, din cerul amortit de caldura si inghet te zgornesc, dintr-o privire te calc... Iar, din lumea mea te omor!

Traiesc doar din hazul amintirilor, ironia oamenilor, uciderea clipelor vii, ruperea fericirii...

Ma hranesc doar cu gandul de-as putea sa te mai tin o clipa in brate, si nu trec zile, ore, minute in care sa nu gandesc asta... Sau trec si nu imi dau eu seama ? Sunt chiar asa de prinsa in lumea incolora, singura si patata de trecut? Mi-este asa de greu sa fac pasul ceva mai mare incat sa trec peste o groapa a vietii? Am sarit eu  si garduri, nu poate fi atat de greu, trebuie sa incerc, sa inving mintea, sa lupt pentru mine. Trebuie!

Ai senzatia ca nimic nu mai conteaza atunci cand nimeni nu te asulta, ai senzatia ca mai bine iti creezi o lume proprie in care poti fii singur lasat in siguranta fara pic de griji... Vrei sa uiti, dar cu cat incerci sa faci asta, cu atat realizezi ca ti se intampla pe dos.

Am ajuns in momentul cand trebuie sa aleg pe drumul vietii cand acesta se bifurca, sunt asa de ingandurata, de indecisa, unde, ce sa fac... Mai am de invatat, am atatea de facut si realizat... Tin capul sus, mintea calda si inima rece, am un lacat la ea, cine mi-l va sparge mi-o va detine. Dar am invatat din trecut, acum sunt cu armura, armura din otel.. Sunt tot eu, sau nu, exista atatea diferente trecute, nu mai sunt, sunt schimbata, pentru mine, in bine, pentru altii... Nu imi pasa, Caci, intr-un final realizez ca tot eu contez!